Making of…

Să vă explic contextul acestui nou filmuleț din serie. Acesta s-a filmat după ce am finalizat filmarea pentru T4T. O grămadă de culori, Nidal pe acolo, un pact între el și Alex – puneți voi cap la cap lucrurile. Enjoy!

Perindări riscante

Am început să pun la upload cele patru filmulețe din seria Stop Stai-Stop Mut. În această ediție, îi avem ca protagoniști pe Nidal-călău și pe Loțcu cu Alex-victime. Enjoy.

 

Do up, do up, do up…

S-a terminat ID Festul, fraților. A fost o experiență care ne-a trecut prin toate stările posibile. A fost epic, obositor, incitant, amuzant, emoționant. În cele ce urmează, am de gând să detaliez.

Duminică a fost sosirea trupelor de pe alte meleaguri, deschiderea festivalului și singura piesă invitată marca UNATC – Closer. Am decis să fiu foarte matinal cu cei din The Knockers, pe care i-am cules de la gară împreună cu câțiva in the spot-eri pe la vreo 11 dimineața. La nivel de temperatură, ziua nu avea să lase loc de odihnă și urâtă ne-a fost lehamitea la mulți când ni s-a spus că pe toată durata festivalului, accesul la spectacole se va face prin spatele teatrului. Ne-am luat inima în dinți și am pornit, croindu-ne loc prin mulțimea transpirată.

Deschiderea a fost relativ epică. Am fost dezamăgit de prestația de prezentator a lui Florin, dar din câte am înțeles, acesta a primit instrucțiunile de riguare cu vreo 5 minute înainte să se urce pe scenă…cu o motocicletă. Oricum, acesta a reușit să confere mai tot timpul cât a stat pe scenă, o atmosferă plăcută, distinsă și umoristică.

Pe la vreo 8 a început și Closer. Mulți știu că e film, puțini știu că e piesă de teatru – și că filmul este adaptare după piesa de teatru, nu viceversa. Mi-a plăcut foarte mult spectacolul, felicitări actorilor pentru prestație si devotament, un text foarte bun, o regie deșteaptă. Dar cred că aș vrea să revăd această piesă, din cauza unui număr restrâns de indivizi care au uitat să își dea telefoanele pe silent. Nesimțire – scuze, dar a fost prea bună piesa ca să nu fiu iritat.

Luni, toată trupa a făcut cunoștință cu Iulia Brezeanu, o ființă plină de energie și umor. Pe parcursul workshopurilor ne-am revizuit cunoștințele în arta improvizației – un exercițiu dubios cu morți, antrenamente legate de statură și 2 cântecele dăunătoare psihic și cauzatoare de dependență. Noi îi mulțumim Iuliei pentru tot și așteptăm să o revedem cu drag – la încă o sesiune de do-up,do up, do up…

Din păcate, nu am ce recenzie să prezint pentru prima piesă din festival, a celor de la trupa ACT. Spectacolul The Most Massive Woman Wins a fost jucat cu publicul pe scenă și au existat destule victime. Mai toți au încercat să se adapteze situației, dar s-a eșuat. În materie de feedback, cei mai multi au apreciat jocul actoricesc a lui Eric Țuțuianu, dar din câte am înțeles, părerile publicului au fost destul de împărțite în legătură cu tenta simbolistică a piesei.

Cu aproape o oră întârziere, a sosit și momentul bucureștenilor de la Brainstorming să își prezinte avangardista Viață a Insectelor – The Life of Insects. Un spectacol cu un text dificil și foarte bine scris – îndrăzneț, distopic, amuzant pe alocuri – bine regizat și jucat, și cu o scenografie impresionantă. Din păcate, ceva a lipsit. Probabil natura extrem de profesionistă și calculată a spectacolului nu a lăsat loc de emoție. Cu alte cuvinte, au fost momente când spectacolul mi s-a părut foarte pretentios.

După spectacole, am fost martor la un eveniment ingenios organizat în curtea liceului. Unul pe care nu îl vor uita mulți – cea mai epică bataie cu baloane umplute cu apă. Trageți cu ochiul pe pagina de Facebook a lui Adi Bulboacă ca să vă faceți o idee.

Marți a existat o altă decalare în program, vizionând astfel trei piese in loc de două. Așa că pe la vreo 12, morți de după workshopuri, ne-am îndreptat spre teatru la piesa sucevenilor noștri de suflet, The Knockers – My Sweet. Sincere felicitări pentru spectacol, jucat impecabil în foarte multe momente, foarte bine scris – o piesă care s-a remarcat prin umor si curațenie scenică.

A urmat piesa celor de la Nobody’s Group – A Midsummer Night’s Dream, adaptare după Shakespeare. Adevărul este că am strâmbat ușor din nas când am văzut numele maestrului în program, mai ales după prestația de anul trecut cu The Chairs a lui Ionesco. Sincer să vă spun, am simțit o evoluție pe scenă și pot spune că speranțele nu s-au înecat în ceea ce privește trupa. Există multe aspecte negative legate de spectacol, dar prefer să nu le prezint. Le urăm bafta colegilor băcăuani.

Stagiunea din ziua respectivă s-a încheiat cu piesa celor de la Atelierul de Teatru, Botoșani. Ca și anul trecut, au avut text original – Dr Timmy. Piesa s-a jucat cu publicul pe scenă…și în sală. Îi felicit pe cei din Atelierul de Teatru – am vorbit și la feedback aceste aspecte (pentru prima oară) –  pentru că au reusit să ofere o experiență memorabilă și am fost foarte impresionat de interpretare, de regie, de emoția pe care au acordat-o în fiecare moment al piesei. Personal, cred că a fost cea mai bună piesă a festivalului.

A urmat seara Haliotis – două ore pline de intrigi dubioase. Prima parte a serii, a aparținut secțiunii de publicitate unde a fost prezentată campania „Cum să nu fii perfect”. Au fost destule momente de stângăcie, dar și momente amuzante printre care, reprezentația muzicală a lui Kremlin și a lui Gecko.

A doua parte a serii a fost dedicată teatrului – au interpretat Gabriel Posto…Gabi al nostru și Denisa Pop din Heavenly Hell. Ambele one man show-uri au fost foarte bine primite de către public.

Mai are rost să zic că a fost chill-out în Stage? Meh, pas…

Miercuri am fost martori la revanșa timișorenilor din The Hoolelogans. Zic asta pentru că am fost destul de dezamăgit de prestația lor de la T4T și așteptasem nerăbdător să văd o schimbare. Piesa 8 women, cu o distribuție în totalitate feminină, a fost una dintre cele mai grele piese din punct de vedere al interpretării, deoarece spectacolul era bazat numai pe relațiile dintre personaje. Textul a fost foarte bun, iar personajele s-au individualizat foarte bine, deci cred că au reușit să o scoată la capăt cu brio. Bravo.

A urmat piesa celor de la Limelight, București, care au ales să prezinte The Blue Hour de David Mamet – autor american, cunoscut pentru piese ce au marcat dramaturgia contemporană. Cu alte cuvinte, nu a fost o decizie prea înțeleaptă, piesa fiind lipsită de dinamism și interpretare. Tind să cred că e una dintre trupele care au ajuns în acel punct în care au ales un text clasic care rareori ajunge să fie digerat de către public. Sperăm să îi revedem cu un spectacol mai bun.

Și a urmat pool party în Gherăiești. Unul chiar foarte reușit și foarte distractiv. O atmosferă amuzantă conferită de traineri la un stand propriu, un playlist reușit, multi oameni încolțiți și aruncați în apă. Pe la vreo 3 jumătate a urmat și părăsirea locației, mulți dintre noi fiind panicați de venirea ultimului microbuz. Am scos-o la capăt vreo oră mai tarziu.

Joi a fost panică maximă pentru noi. Am început sesiuni de repetiții prin săli de clasă care mai de care, în timp ce trupurile noastre începuseră să duhnească a oboseală și nervi. Printre toate astea, am reușit să văd și piesa celor de la The 9th Sense, Brașov – trupa care a zguduit ultimele 2 festivaluri mari din țară, T4T și Magic Fest. Din păcate, nu mi s-a părut că au ajuns la același nivel cu piesa Elgar. Am încercat să găsesc niște considerente potrivite pentru a-mi exprima nemulțumirea, dar nu am găsit. Pur și simplu, nu am înțeles piesa. Scenele funcționau bine individual, dar nu am depistat legătura. Cred că tema piesei, extrem de matură de această dată, le-a dat bătai de cap celor din Brașov. Dacă înainte i-am văzut extrem de distinși pe scenă, de această dată mi s-au părut mult mai crispați.

Joi seara noi am stat pe tușă. Am decis să lăsăm deoparte Noaptea în Teatru, și să ne odihnim pentru a doua zi. Din câte am înțeles, cei prezenți s-au jucat și au făcut niște cântece “homemade”. Prestația lor înregistrată a fost auzită la premiere.

Vineri a venit rândul nostru să jucăm. A fost un miracol că am reușit să terminăm piesa cu zâmbetul pe buze și cu aceeași energie constantă. Temperatura de pe scenă nu a ținut cu noi (cel puțin cu Nidal, care a reușit să o scoată la capăt într-un final în timpul unei scene). Mulțumim celor prezenți pentru susținere și feedback. Sperăm să o tot ținem în surprize până la anul.

După ce am răsuflat cu toții ușurați, am început să așteptăm nerăbdători ultima piesă a festivalului, Keep it in your Pocket – Heavenly Hell, Timișoara. De unde am stat eu în sală, pot spune că a fost o experiență destul de necomfortabilă, atenuată pe parcurs de povestea prezentată pe scenă. Mi s-a părut un spectacol cu un concept foarte intrigant. Felicitări pentru regie, text și scenografie. Per ansamblu, a fost un spectacol bun, dar inferior prestațiilor anterioare marca HH.

Nu țin minte sa fi făcut ceva demn de menționat la sfârșitul zilei.

Și iată că vine și Marea Închidere, împreună cu Searching for Identity. Legat de Searching, multe chestii nu prea am să dezvălui. Am râs nesănătos de mult la interpretarea celor din Atelierul de Teatru. În afară de asta, au existat puține momente care au ieșit în evidență (de bun augur). Unii au fost prea seci, alții au fost prea nașpa (oooooops). Reprezentația celor de la Brainstorming, care s-au luat foarte subtil de organizatori, a fost una foarte reușită și printre puținele cu adevărat amuzante.

Cât despre premiere, nu cred că la această sectiune veți găsi cel mai obiectiv punct de vedere, luând in considerare câștigătorii. Deci, mă abțin să zic ceva. Mai sunt și alte bloguri din Bacău, unde poate veți găsi recenzii în legătură cu acordarea premiilor și pe acolo. Ne bucurăm foarte mult pentru cei din Atelierul și, mai ales, The Knockers. Group hug!!! Felicitări tuturor trupelor – a fost o ediție foarte reușită la capitolul de piese.

Mulțumim juriului și, din nou, tuturor celor care ne-au susținut și felicitat.

Petrecerea de final a avut loc în Stage. Deși am ajuns să urăsc această locație ca punct de reper în materie de “chileală”, nimic nu mai conta în acea ultimă seară. S-a terminat încă un fest, unul care ne-a luat prin surprindere, unul de care o să ne fie dor – de momentele în care ne storceam nervii la repetițiile pe fugă, de spontaneitatea ideilor, de râsete, și nu în ultimul rând, de oameni. Până la urmă, asta face un fest, nu?

Hai că am dat-o in boceli. Hai la bere. Urmează T4T. Ouch…

*Mădălin

Am piramide, pira-piramide!

Era aici o introducere care mergea foarte bine în cadrul unei anumite perioade de timp. Însă perioada a trecut așa că…

Magic Fest 3:

Sosirea nu și-o amintește nimeni niciodată. Știm că e vorba de o gară pe-acolo prin Burdujeni, ne așteaptă monitorii care țopăie de fericire când ne văd apoi își pun mâinile în cap că deh, ori suntem mulți, ori avem o căruță de bagaje etc. Toată lumea vrea să fumeze o țigară dar nu e timp că trebuie să prindem… și aici se inserează surpriza. Nu, n-am mers cu autobuzul ca de obicei, ci cu taxiul. Și ce-am mai mers cu taxiul festul ăsta, de ziceai că s-a adunat toată burghezia la Suceava. Însă schimbarea locației căminului nu cred că a incomodat prea mult. Pe mine chiar m-a încântat că am stat așa, grămadă.

Ceremonioasa deschidere de fest a fost… scurtă. S-au bălăngănit un individ și-o individă pe-acolo, unul cu decolteul mai adânc decât celălalt, apoi a venit atomicul Vic supărat tare și striga el acolo toți sponsorii alături de Geta/Giorge/George care ni s-a înfățișat ca un bobocel sec și simpatic. Oficial, tralala, deschisă și am mers…

La cămin. Dar după… La Fierărie. Unde ne-a cam bosumflat lipsa spațiului dar tot am țopăit pe-acolo încercând să nu fim dați în judecată pentru vătămări corporale. Nu știu dacă s-a întâmplat ceva memorabil la această petrecere deci nu-mi explic de ce n-am reușit să dorm deloc. Sau poate că toată energia sexuală de-acolo a avut diverse efecte asupra tuturor (serios, știu că băile erau mici da’… pana mea, nu puteai să-ncepi în altă parte?). Pentru trupa noastră a urmat un picnic în fața HQ-ului, pentru alții somn sau final de repetiții.

A doua zi ne-am trezit… bine, vorba vine, să-i vedem pe cei din ACT cum… vreau și eu să fac o propoziție din-aia șmecheră în care să includ numele trupei și numele piesei. Ei au jucat A Safe Place, o adaptare după o idee de-a lui Theo Herghelegiu. Și mi-a plăcut. Don’șoarele de-au avut rol principal m-au încântat foarte mult, una fiind mai uau decât cealaltă pe parcursul situațiilor. Nici domnii nu s-au lăsat mai prejos și cred că pot numi câțiva care au ieșit enorm în evidență dar n-o să fac asta că cică nu-i politicos. Mi-a plăcut și că n-au făcut exces de neoanele alea, au fost aprinse în momentele cele mai potrivite și au reușit să stârnească o anume atmosferă. Și finalul… da, finalul… a stârnit și el mai multe. Însă mulțimea furioasă care cred că era formată doar din fete a țipat atât de tare, de mult și de aleatoriu, încât devenea prea obositor. Sau poate că ăsta era efectul dorit? Nu cred.

După ei au urmat cei din Brainstorming cu o piesă de Woody Allen, Central Park West. Personal, îmi place tot ce e legat de nea Woody așa că mi-a plăcut și piesa asta. Dar din alte motive. După excesul de simbolism, elemente abstracte, dubioșenii, de la ora 10, piesa asta a picat perfect. A fost ușoară, curată, ca o briză relaxantă de vară. Echilibrul dintre personaje a fost perfect, nu ne-am preocupat prea mult cu mesaje subliminale, ci doar ne-am bucurat de o minunată comedie.

The Pixies. The Canterville Ghost. Oscar Wilde. Și-a fost musical! Au cântat copiii ăștia, de n-au mai putut. Mie mi-a plăcut de ei că erau așa, emoționați și cu sufletul la gură. Își aruncau priviri între ei, care, ce, termină, cum, replică. Băiatul care a avut rolul fantomei mai arunca așa, ocazional, câte o privire hamletiană către public de… mie mi-a venit să râd dar după câteva ore de somn mi-am dat seama că era drăguț.

În club Hollywood n-am servit din motive mai mult sau mai puțin subiective.

A treia zi și-a anunțat incipitul plin de workshopuri despre care nu voi scrie pentru că habar n-am ce s-a întâmplat acolo, o consecință nefastă a opțiunii mele de a absenta. Însă dacă cineva dorește să împărtășească niște experiențe… înțelegeți voi.

Apoi ne-am adunat repede repede la Dom Polski și am fost martorii continuării fenomenului Alice in Wonderland în viziunea celor din Nobody’s Group. O viziune care s-a dovedit destul de simpatică. Bineînțeles, exceptând pisica și iepurele care erau exagerat de dubioși. Decorul foarte colorat bănuiesc că a reușit să creeze o atmosferă propice de poveste și să pună bazele unei lumi imaginare, un spațiu de refugiu al unui copil sau, pentru alții, un rezultat fericit cauzat de shrooms. Știu că relatarea originală implică prea multe scene, dar m-a deranjat că s-a inclus doar procesul și toată harababura cu nebunul de pălărier, două scene care au durat îndeajuns de mult încât să nu ne releve prea multe. Dacă a existat vreo persoană în necunoștință de această operă, sunt sigură că n-a priceput mare lucru din piesă. Dar oamenii au jucat fain, cred că s-au și distrat puțin și, până la urmă, asta contează cel mai mult.

Apoi am fost noi.

Și după noi Ninth Sense cu A Midnight Fairytale Dream. Nu înțeleg de ce mulți au fost foarte încântați de proiecția aia. Mai ales că n-a fost punctul forte al piesei, și asta lăsând la o parte problemele tehnice. Și rog vocile din înregistrare să se apuce de fumat. Așaaa… Mă, și mie, la fel ca multor oameni, mi-a plăcut mult ce-au făcut. Nu per total, ci individual. Da, piesa a fost simpatică și spectacolul pe măsură dar… meh. În schimb, interpretările lor au fost excelente, extraordinare, fabuloase… și mai băgați voi alte adjective că eu trebuie să-mi conserv vocabularul pentru restul articolașului.

Noaptea a început cu Show à la Krem și s-a continuat cu o petrecere unde, bineînțeles, a fost prea mult dubstep. Da, se poate așa ceva! A, totul a luat loc (de ce era să scriu „foc”?) în Strikers, o locație pe care am urât-o intens până la sus-numita petrecere care fu ok.

În a patra zi, dimineața s-a anunțat tot cu workshopuri.

Cei care au dat startul au fost Heavenly Hell cu încă o piesă proprie, Hang Around.Care mi-a plăcut. Și asta nu din cauză că tânărul Robert, personajul principal al scenei, are gânduri sinucigașe (sau..?), ci pentru că le pune la îndoială datorită unor vecini curioși, într-un mod cât se poate de amuzant. Spectacolul e caracterizat de umor negru și a fost condimentat de personalitățile diferite ale unor personaje comice, pe lângă faptul că muzica a fost foarte bine aleasă. E o piesă în care fiecare dintre noi s-ar putea regăsi.. mai mult sau mai puțin, în funcție de gradul depresiei.

Apariția succesivă a fost cea a Atelierului de Teatru, care a venit din Botoșani cu prea multe costume și probabil energizante, pentru că ne-a înveselit după workshopurile intenționat inumane pentru cei în blugi (cine știe, cunoaște. Dar hai să zâmbim pentru că doare). S-au simțit bine pe scenă și s-a văzut asta, au pus mult suflet și naturalețe și s-au încadrat în tema festului care, apropo, era “My life- a dream?”

A urmat o noapte albă și lungă, în care, între un căscat și o cafea, am pus cap la cap ideile noastre cele mai bune pentru un workshop Magic is the Mind. Ștefan Huluba, aparent agreat de entitățile feminine ale trupei, a fost bucuros să ne ajute și să ne facă să nu mai privim niciodata jocul Snake sau aplicațiile de pe iPhone cu aceiași ochi.

Rodul muncii noastre s-a văzut abia în a cincea zi, care a fost și ultima în care s-a jucat. Partea amuzantă e că majoritatea oamenilor au ales să doarmă în loc să meargă la piese, destul de previzibil. Important e că ne-a ieșit momențelul, deși după premiere am plecat cu mâinile goale, dar cu picioarele pline.. de dans. Ultimul party, cu tema carnaval, s-a ținut in Babylon și ne-a așteptat la intrare cu o ușă parcă scoasă din Narnia și măști pe măsură. Ne-am simțit bine  și i-am ascultat pe doi tipi: ViKloth şi  -nu întrebați- un anumit creTzu, care au încălzit atmosfera în ciuda vremii ploioase.

Ziua de plecare, ca să nu zic ultima că sună nostalgic, a fost.. scurtă.  Taxiul, ca și cel cu care am venit, fredona insistent Bumpy Ride, melodia care s-a dovedit a fi soundtrack-ul festului, pe lângă lacrimogenul theme song.  Deja ne era dor de Dom Polski și de veșnicul McDonald’s de alături, de petrecerile de la HH,  de taxiurile care, oriunde ai merge, costă 5 lei și de Arpac ce în fiecare dimineață ne amintea că are piramide.  A, și să nu uităm: unde-i Loțcu?

*Diana și Mădălina

Schimbare de plan

Da, blogul trăiește – și avem și un plan de bătaie pentru zilele ce urmează, așa că, țineți-vă bine de scaune. Până la jumătatea acestei saptamâni voi posta toate clipurile pe tema Stop Stai-Stop Mut. De asemenea, după ce Mădălina își va termina draftul, vom posta articolele ce urmăresc perindările ITSiștilor la Magic Fest si ID Fest. Ne auzim.

*Mădălin