Monthly Archives: April 2010

Prima schimbare la faţă

După un an şi oleacă de blog, în sfârşit avem banner. Şi cum altfel să-l sărbătorim decât printr-un mic moment de publicitate?

Manopera aparţine lu’ Matei. Din cauza lui a trebuit să schimb şi tema. Dacă nu vă convine, îl puteţi găsi la adresa… stai. Cică e ilegal să public informaţii private fără acordul proprietarului. Lumea asta se duce de râpă…

*Diana

La Suceava

Îmi este oleacă incomod să încep acest post care sigur va fi lung şi plictisitor şi iar se va lua toată lumea de mine… Deja nu mai ţin minte multe chestii care, probabil, la timpul lor, erau esenţiale. Oricum ideea e că am participat şi la a 2-a ediţie MagicFest şi ne-a plăcut mai mult decât prima ediţie pentru că au fost petreceri faine.

Ziua 1

Au sosit trupele şi au încercat să se acomodeze. Am fost adunaţi la Dom Polski pentru o deschidere destul de fascinantă, mai ales pentru că nu prea am înţeles-o dar mesajul era clar: bă, este fest! Prima petrecere s-a ţinut în Strikers, undeva prin mall. N-a fost un început foarte promiţător, locaţia era destul de dubioasă şi se perindau o grămadă de oameni străini care tot ţineau ocupate mesele de biliard. Ne-am cărat de-acolo destul de devreme obosiţi fiind de la drum. Eu şi cu Ştefana nu ştiu ce oboseală aveam da’ n-am dormit în noaptea aia deloc.

Ziua 2

Nişte workshops care nu erau binevenite dar am mers, cu chiu cu vai şi până la urmă s-au dovedit a fi nişte experienţe plăcute. Prima trupă s-a băgat peste program, Good Mourning parcă îşi zicea, şi au jucat No exit de Sartre. Ca să-mi rezum opinia despre ei, am aflat ce piesă au jucat abia în ultima zi de fest. Jocul lor actoricesc nu mi-au inspirat absolut nimic. Au fost acolo ca să decaleze programul.

Trupa care într-adevăr a deschis concursul a fost Nobody’s Group cu a lor piesă, The Apple. Am râs, probabil unii s-au simţit la ironiile directe aduse artiştilor snobi şi am aplaudat forţos. Ce-i drept, pseudo-Elvis ăla nu prea m-a încântat dar cine sunt eu să mă bag peste scenariul omului?

Apoi a fost Brainstorming. Într-un fel mă deranjează faptul că în ultima vreme au optat pentru piese care nu se situează deloc în epoca noastră. E bine că pot juca aşa ceva dar, totuşi, puţină diversitate şi, eventual, tinereţe. Piesa lor, The Bracelet, a fost o comedie cu un iz puternic de victorianism. Sincer, nu prea am ce să le reproşez, pentru că au făcut o treabă foarte bună dar vreau să-i văd jucând şi altceva.

The Knockers, The Belgrade Trilogy. Măcar de erau oleacă mai subtili. Am apreciat umorul oarecum pervers al piesei dar prea ni s-a dat totul pe masă (cumva şi la propriu, şi la figurat). Chiar dacă au jucat bine, le-a lipsit ceva. Poate dinamism?

Seara a fost un spectacol marca UNATC, Povestea unei nebunii obişnuite care mi-a plăcut foarte mult şi dacă nu l-aţi văzut, foarte naşpa.

Petrecerea s-a ţinut în Fierărie dar n-am putut merge deoarece a doua zi trebuia să jucăm. Totuşi, Mişu ne-a reprezentat acolo aşa că îl rog să scrie câteva cuvinte… dacă are timp.

Dacă Mişu n-are timp…îşi face. Party-ul din Fierărie fu super tare, lumea se simţea bine, pletele zburau peste tot, la un moment dat un tip a leşinat lângă mine la baie, dar am trecut peste şi am continuat cu zbânţuiala, după cum ar zice Nelu. Trebuie să recunosc, la început am fost destul de anemic, cam reticent la gândul băutului unei beri, dar, odată ce ţi se face cinste cu una, o accepţi, o bei liniştit pe scaunul tău în timp ce te uiţi la restul lumii, continui cu alta…şi alta….şi alta…si, eventual alta… pentru ca în final,  apoteotic să recurgi la vodcă, de unde ştim cu toţii că nu mai există cale de întoarcere în marşul tău iluzoriu triumfător spre o moşeală de toată frumuseţea. Şi exact asta fu şi în cazul meu :D.

Ziua 3

Nu ţin minte o bună bucată din această zi. Ştiu că am stat degeaba destul de mult… Eh.

Noi, In The Spot, am jucat In Memory Of…

Au urmat Heavenly Hell cu Alice in… şi The Gang cu Revenge. Din păcate nu am putut ajunge la aceste piese deoarece Copac s-a oferit să dea de băut şi este nepoliticos să refuzi.

Ultimii din această zi au fost Atelierul de Teatru. Au jucat Playing Holiday. A fost… răcoritor. La început nimeni n-a înţeles nimic dup-aia am început să râdem şi nu ne-a mai păsat… şi am sfârşit prin a ne bucura de descoperirea povestioarei. Încă nu m-am prins cum au reuşit să facă jukebox-ul să cânte şi să lumineze. Cei din Botoşani au Cola bună.

Petrecerea parcă s-a ţinut undeva în Babylon…? De fapt, locaţia nu contează. Majoritatea ne-am rupt la party-u’ ăsta. Am dansat aproape încontinuu până când nu mai puteam respira sau până când nu ne mai simţeam gâtul de sete. Şi de la moşeală.

Am impresia că aici au jucat Brainstorming o piesă în afara concursului. Acelaşi stil de epocă, nimic special. Da’ a fost fain.

Ziua 4

Dimineaţa a fost extraordinar de crudă. Exceptând febra musculară oribilă datorată zbânţuielii de aseară şi pe care o voi simţi în următoarele 3 zile… Bebo ne-a părăsit. S-a întors în Bacău, astfel lăsându-l pe Noe să se descurce cu noi toţi. Dar cum suntem copii cuminţi…

ACT au fost primii. Games in the backyard, cică. Mie mi-a plăcut foarte mult piesa, aşa, cu totul. Şi decor, şi joc actoricesc, şi coregrafie… Totuşi, atunci când fiecare element este aproape perfect, dacă le aduni, ansamblul nu mai e atât de extraordinar.

Ego Spero, Shattered Dreams. Textul era o mutilare a monologului din “Manuscript Woman” de Lia Bugnar. Prea mi s-a părut “one woman show”. Na, tipa a jucat bine, a bocit (după cum mă aşteptam)… Regia a fost foarte dubioasă. Inspirată, dar dubioasă.

Ultima trupă, Playbox, Socks go in the bottom drawer. Urât, dom’le! Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei dar la nicio piesă nu mi-am mai dorit să treacă timpul mai repede. Au fost foarte rigizi şi inexpresivi. Mă enerva şi vocea lor la un moment dat… atât de prost au jucat.

Seara a fost plină de workshopuri.

Ziua 5

Au jucat ăia mici.

Fiecare trupă a arătat concepţia lor despre “Magic is the mind” sau ceva de genu’.

A fost premierea, am luat Best Original Script.

Party în Vox. Mişu şi Nelu s-au distrat enorm în seara asta aşa că îi rog să povestească ei.

Intervenţia directă a lu’ Nelu, necenzurată, bineînţeles (adică fără majuscule şi diacritice): baaaaai, si am dansat intr-un haaaal! au fost 2 trupe care au facut coveruri, da aveau si niste piese de a lor. dup aia a facut clem niste freestyle si dup aia a inceput topaiala mai topaita. pogo, oameni pe jos, sticle in palme, tipi secsii, oameni pierduti in spatiu, oameni care fura bere, tipa care are ceva cu pepsiul meu, “ai un leu?” , invarteala, sticle sparte, bucati de bec pe canapea, topaiala. whoaaaa, da atunci cand m-a tras nu stiu cine in mijlocul pogoielii supreme si misu m-a salvat dup aia l-au tras pe el si l-am salvat eu.

Sau: am ajuns acolo pe la 22, localul era plin de lume, lumea era semi-beata( pe scari ne-a intampinat un nene pierdut in spatiu, care a avut grija sa ne faca sa radem tot restul serii. adica nah, pe mine, buf si misu). nu mai stiu pe la cat au inceput sa cante trupele alea doua, dar au cantat, si au cantat dragut( bai, si a fost o melodie de la toy machines care mi-a ramas in cap, da’ habar n-am cum ii zice, si nici sa o lalai ca sa o recunoasca alta lume nu pot). si erau pe acolo prin fata scenei niste neni care nu erau din fest si erau suparati cand au auzit ca tre sa coboare aia de la toy machines. da’ pana la urma nu au mai coborat, da’ a urcat krem si s-a lalait dragut si a fost ok:) . dupa aia a inceput topaiala topaita, cu preaminunata si *prea-noul-ton-de-apel-la-mesaje*  ‘la ciocana’ . eu cu buf si cu misu am avut grija sa ne facem loc in fata, ca asa e mai frumos, sa fi in mijlocul pogoielii si sa iti primesti coate in spate. si am topait intr-un haaaaaaaaaal, si ne mai opream doar pe la jumatatea unui dubstep. si…a fost dragut:)

Sau: incepe pe la 22…oameni pierduti in spatiu. doua trupe+ krem. [ vreau tobe! ] . la ciocana. moseala. oameni dubiosi. bere si suc. dubtep( = moment de relaxare a picioarelor). coate in spate. pogo. tip inalt cu cioburi in palma. nene care fura bere. tipi care par ca se “iubesc” pe scena. tanti care fura suc.  cioburi pe jos, pe canapele, in palme. …se termina pe la 5 ( pentru noi). apoi mc donalds, absint, fistic, inghetata pe papuci, parculet, biscuiti, energizant cu gust ciudat, scari rulante,  camera celor de la ego spero, trezire ciudataaaaaaaaaaaa.

Recunosc, nu am redat nici măcar un sfert din atmosfera festului. Până la urmă, de ce aş face asta dacă intenţiile mele sunt altele?

*Diana

Steguleţu’ alb

Nu e lene, e lipsă de timp. Nici mie nu-mi place. Voi încerca să trec prin restul pieselor şi dup-aia cred că mă apuc de MagicFest 2.

A treia zi a fost ziua extremelor. Mai întâi am văzut Vieţaşii, interpretat(ă?) de Ciprian Mistreanu. Exagerat de plictisitor. Nimic dinamic, doar câteva ieşiri din scenă care mi-au oferit şansa de a mă ridica în picioare pentru a le dezmorţi. Nu, n-am făcut asta. Mi-era prea lene. Cred că toată lumea din sală era puţin leneşă. Însă mi-a plăcut o chestie: naturaleţea actorului. Vorbea de parcă stăteai la masă şi serveai o cafea cu el. Tonul povestirii era perfect. Dar nu era potrivit pentru teatru. Cu ocazia acestui recital, am aflat cât de nesimţit este Mircea Diaconu, un actor care ar trebui să fie cunoscut dar nu este aşa că a intrat în PNL. Chiar dacă băiatu’ i-a furat personaju’, regia, nişte ticuri verbale, nu ştiu, n-am înţeles exact despre ce era vorba, ieşirea lui furtunoasă din sală nu-şi avea rostul, mai ales pentru că făcea parte din juriu. Ruşine, dom’le!

Dup-aia ne-am dezmorţit complet cu Radu Botar, respectiv Bufonul regelui. Mie mi-a plăcut enorm acest colaj de elemente clasice cu elemente contemporane, de-aia i-am dat premiu. Interacţiunea cu publicul a fost perfectă, ne-a captat atenţia în fiecare secundă a piesei, ne-a convins să cântăm, am râs, ne-am speriat… am făcut de toate. Este posibil ca ceva să fi mers rău, ca actorul să se fi încurcat, oricum toţi eram atât de fascinaţi, încât putea să ne înjure şi de mamă dacă avea chef. Alegerea noastră a fost, totuşi, bună pentru că domnu’ a mai luat şi Best One Man Show.

A patra zi a început cu Vişniec. Adică cu o piesă scrisă de el, anume Lumina întunericului, interpretată de Dan Mirea. Acest recital m-a învăţat un lucru: să nu mă mai aşez niciodată la margine când este o platformă pe culoarul din mijloc pentru că există riscul de-a mi-o lua în bot. Tipul a fost foarte simpatic, probabil graţie textului, însă au fost momente când am simţit dorinţa aprigă de a se termina totul cât mai repede.

Diana Graţiela Fufezan, Oscar şi buni roz. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să-mi ţin pleoapele deschise. Niciodată nu mi-a amorţit fundul atât de tare. Niciodată nu mi-am dorit să fug dintr-o încăpere. Şi niciodată nu mi-a mai trecut prin cap să pocnesc un actor în timp ce joacă. Textul este foarte fain. Şi e păcat că a trebuit să treacă prin aşa ceva. Tipa a făcut acelaşi lucru timp de o oră. Problema e că l-a făcut cu plăcere şi cu încredere. Nu, tanti! Înainte de toate, trebuie să reflectezi: deci intru, spun ceva, mă aşez acolo, mă ridic, spun ceva, mă aşez tot acolo, mă ridic, spun ceva, mă aşez tot acolo, mă ridic… şi tot aşa. Când ceva se repetă ostentativ, clar nu-i a bună.

Ultima zi a fost plină de surprize. Mai mult din cauza premierei dar şi din cauza… unor factori ce n-au ţinut de premiere. Prima care a jucat dintre ultimii, a fost Georgiana Elena Popan. Nebună după tine, cică. A fost… drăguţ. Tipa era foarte expresivă şi comică în felu’ ei da’ interpretarea m-a cam speriat. Mai ales finalul, când a început să alerge prin sală în punctul culminant al disperării. Personal, nu mi-a plăcut ce-a făcut ea acolo deşi ideea era bună… dacă nu exagera în halu’ ăla… Na, înţeleg că actorii sunt mai… deschişi. Totuşi, şi cei mai nebuni dintre nebuni sunt inhibaţi la un moment dat. Şi iar m-a enervat Mircea Diaconu. Actriţa trebuia să interacţioneze cu publicul. Şi-a găsit să interacţioneze cu ăsta. Marele Diaconu a rămas indiferent, nici măcar nu s-a bucurat de piesă… de fapt, nu cred că s-a bucurat de niciun recital. Dubios om. Tipa a luat Best One Woman Show. Ce-i drept, dintre o fanatică, o plictisitoare şi o disperată… pe care s-o alegi?

Apoi a fost Koi, care este un peşte. Yoshiyuki Shibata ne-a povestit cum un bătrân pescar s-a întâlnit cu un crap mare şi l-a transformat în ţelul existenţei sale. Nu eram foarte entuziasmată de acest recital. Am rămas cu sechelele de anul trecut, când a venit japoneza aia antipatică şi a început să urle la public. Nici măcar subtitrările nu mergeau. Însă domnul Shibata mi-a arătat că teatrul în Japonia nu este diferit, doar are câteva detalii specifice. Anul acesta subtitrările au funcţionat, jocul lui actoricesc a fost expresiv, iar intonaţia… foarte sănătoasă. Mă bucur foarte mult că a luat Best One Man Show.

Decernarea premiilor… Mi-a plăcut foarte mult. Buf şi Bebo ştiu de ce. A fost emoţionant şi jalnic în acelaşi timp. Partea mea preferată… nu. A doua mea parte preferată a fost când am urcat pe scenă cu cineva să dau premiul. Am zis şi câteva cuvinte. E fain să fii prezentator/membru de juriu/preşedinte de juriu. Zâmbeşti tâmp la toată lumea şi spui o grămadă de chestii cu care nu prea eşti de acord.

Spuneam ceva de un preţ… juriul tânăr de anul acesta m-a dezamăgit.

*Diana

Groază, teroare şi dansuri din buric

A trecut abia a doua zi şi pe mine deja mă doare capul. O fi din cauza norului islandez?

Radu Lărgeanu ne-a terorizat timp de o oră (şi e bine… pentru că în program scria că-s două) cu piesa 281. Viaţa deţinuţilor pe vremea comunismului. Subiect delicat sau nu, m-am simţit umilită, îngrozită, speriată şi alte stări care ţin de filmul Psycho. Impactul asupra publicului a fost imens. Dar, după ce s-a terminat, am părăsit sala la fel cum am intrat. Adică n-am rămas cu nimic după acest recital. E ca şi cum te-ai da într-un carusel. Ţipi, te zbaţi, râzi şi după ce cobori, nada. C’est fini. Decorul, coloana sonoră şi prestaţia actorului au fost impecabile. Mi s-a indus atmosfera de puşcărie şi de tortură (psihică şi fizică). Totuşi, dacă le pui pe toate cap la cap… ceva nu e bine.

După o oră şi jumătate, a venit şi vremea Elizei Ţuţurman cu Ispitirile Sfântului Anton. Ştiu că anul trecut am fost naşpa când am scris despre o piesă cu caracter religios. Probabil că va fi la fel şi acum. Totul începuse bine: tipa era în public, avea o voce misterioasă, o privire pătrunzătoare, reuşise să ne atragă atenţia. Dar s-a urcat pe scenă şi de-acolo s-a dus tot… A dansat din buric, a ţipat, a schelălăit, s-a maimuţărit, a trântit, s-a jucat oleacă cu un cuţit… M-am simţit ca la circ. Textul lui Gustave Flaubert nu e rău deloc. Esenţa regiei era bună. Numai că m-a făcut să râd mult şi e tragic pentru că textul este unul foarte profund şi tatonează cu filosofiile şi tentaţiile fiecărei religii. M-am şi speriat… nu de ea, însă. Era un tip în spatele meu care avea un stil extraordinar de imprevizibil de a strănuta. Adică brusc şi în momente deloc oportune.

Luni se joacă Vişniec.

*Diana

Ceva în plus

Ştiu, nu e corect din punct de vedere cronologic. Acum ar fi trebuit să citiţi ceva despre MagicFest. Eu vreau să scriu despre încă o ediţie Gala STAR. Suntem câţiva în juriu, oferim acelaşi premiu daaar… Avem sala noastră. Cu biscuiţi, covrigei şi apă. Poate că nu pare ceva extraordinar, însă anul trecut dezbaterea decurgea cam aşa: vreo 20 de oameni formau un cerc al cărui diametru era destul de mare în spatele teatrului. Acolo ne spuneam părerile, ne certam, râdeam, dădeam note, ridicam mâini şi toate cele. Totuşi, acest confort îşi are preţul – pe care-l veţi afla mai încolo.

Deschiderea n-a fost ca orice altă deschidere. Pe lângă discursurile de rigoare, prezentarea sponsorilor, a juriului ş.a.m.d. era şi un tip, violonist de profesie, care ne-a încântat cu câteva minute de Improvis (cred că aşa era numit momentul). Oricum tipul ăsta văd că însoţeşte fiecare introducere de recital deci a meritat să-l menţionez.

Primul recital a fost interpretat de Ştefan Marin Roman, un actor din Tg. Mureş. El şi-a ales nuvela Molloy de Beckett, o alegere puţin cam complicată. Personal, eu i-am apreciat opţiunea şi rezistenţa de a sta cu fundul în spate timp de 70 de minute. Mi-a plăcut şi efectul pe care l-a avut asupra publicului: de când a intrat în “scenă” (a jucat în Sala Studio) avea o privire posesivă, se uita la noi de parcă îi aparţineam. Fapt pe care nu mă obosesc să-l contest, fiind adevărat. Nu ştiu cât de mult şi-a studiat personajul dar i-a ieşit, mă! Au fost momente când se uita la mine şi eu mă uitam la el şi mă apuca un fel de senzaţie… Am aflat mai târziu că se numeşte “empatie”.

Al doilea recital a fost şi el şocant. Din cu totul alte perspective. Aaron Braxton a venit din L.A. ca să joace Did you do your homework?, o dramă tipic americană despre viaţa din ghetouri. Tipul e negru deci a reuşit să transmită ce avea de transmis. (sper că n-am avut conotaţii rasiste) De admirat la acest actor a fost flexibilitatea sa, forţa şi stăpânirea de sine. Omul ăsta a jucat mai bine de cinci personaje, a fost în stare să realizeze un dialog coerent de unul singur între două persoane complet diferite. Partea proastă e că la un moment dat, trebuia să-şi schimbe personajul destul de repede şi prin asta a cam pierdut din esenţă. Jocul actoricesc era acolo şi era bine dar lipsea ceva. Momentele muzicale au fost… amuzante. Habar n-am de ce. Cum se apuca de cântat, cum mă buşea râsul. Per ansamblu, recitalul a fost realizat bine pentru că a avut de toate. Sau poate că lipsa lipsurilor este dăunătoare pentru un spectacol. Aflăm la final.

De această dată nu veţi mai avea parte de recitaluri extraordinare pentru că sunt prea obosită ca să le asist. Închei aici.

*Diana

Repede, repede că dup-aia se adună

Încă o dată vă duc într-o călătorie în timp fabuloasă, pentru a asista la majoratul lui Nelu şi la ziua lui Noe. Locaţia: Liquid, un bar dubios de lângă piaţă.

Nici nu am ajuns bine acolo, că toată lumea tatona cu băuturile alcoolice. Mai un rom, mai o votcă, mai un shot de tequila, mai o cafea cu sare după câteva serii nereuşite de regurgitare… Moda acestei petreceri era statul afară la discuţii sau la sprijinit oameni în stare de ebrietate deşi temperatura nu era prietenoasă. S-a dansat până la epuizare şi n-am înţeles de ce aproape toţi se îndreptau deloc timid spre febră musculară. Au fost şi drame, si bocete că deh, alcoolul ăsta scoate toate impurităţile emoţionale.

Dacă vreţi să ştiţi ce cadouri au primit sărbătoriţii de acum o lună, întrebaţi-i.

Mi se pare mie sau petrecerile deja încep să decurgă la fel?

*Diana