Category Archives: Gala STAR

Steguleţu’ alb

Nu e lene, e lipsă de timp. Nici mie nu-mi place. Voi încerca să trec prin restul pieselor şi dup-aia cred că mă apuc de MagicFest 2.

A treia zi a fost ziua extremelor. Mai întâi am văzut Vieţaşii, interpretat(ă?) de Ciprian Mistreanu. Exagerat de plictisitor. Nimic dinamic, doar câteva ieşiri din scenă care mi-au oferit şansa de a mă ridica în picioare pentru a le dezmorţi. Nu, n-am făcut asta. Mi-era prea lene. Cred că toată lumea din sală era puţin leneşă. Însă mi-a plăcut o chestie: naturaleţea actorului. Vorbea de parcă stăteai la masă şi serveai o cafea cu el. Tonul povestirii era perfect. Dar nu era potrivit pentru teatru. Cu ocazia acestui recital, am aflat cât de nesimţit este Mircea Diaconu, un actor care ar trebui să fie cunoscut dar nu este aşa că a intrat în PNL. Chiar dacă băiatu’ i-a furat personaju’, regia, nişte ticuri verbale, nu ştiu, n-am înţeles exact despre ce era vorba, ieşirea lui furtunoasă din sală nu-şi avea rostul, mai ales pentru că făcea parte din juriu. Ruşine, dom’le!

Dup-aia ne-am dezmorţit complet cu Radu Botar, respectiv Bufonul regelui. Mie mi-a plăcut enorm acest colaj de elemente clasice cu elemente contemporane, de-aia i-am dat premiu. Interacţiunea cu publicul a fost perfectă, ne-a captat atenţia în fiecare secundă a piesei, ne-a convins să cântăm, am râs, ne-am speriat… am făcut de toate. Este posibil ca ceva să fi mers rău, ca actorul să se fi încurcat, oricum toţi eram atât de fascinaţi, încât putea să ne înjure şi de mamă dacă avea chef. Alegerea noastră a fost, totuşi, bună pentru că domnu’ a mai luat şi Best One Man Show.

A patra zi a început cu Vişniec. Adică cu o piesă scrisă de el, anume Lumina întunericului, interpretată de Dan Mirea. Acest recital m-a învăţat un lucru: să nu mă mai aşez niciodată la margine când este o platformă pe culoarul din mijloc pentru că există riscul de-a mi-o lua în bot. Tipul a fost foarte simpatic, probabil graţie textului, însă au fost momente când am simţit dorinţa aprigă de a se termina totul cât mai repede.

Diana Graţiela Fufezan, Oscar şi buni roz. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să-mi ţin pleoapele deschise. Niciodată nu mi-a amorţit fundul atât de tare. Niciodată nu mi-am dorit să fug dintr-o încăpere. Şi niciodată nu mi-a mai trecut prin cap să pocnesc un actor în timp ce joacă. Textul este foarte fain. Şi e păcat că a trebuit să treacă prin aşa ceva. Tipa a făcut acelaşi lucru timp de o oră. Problema e că l-a făcut cu plăcere şi cu încredere. Nu, tanti! Înainte de toate, trebuie să reflectezi: deci intru, spun ceva, mă aşez acolo, mă ridic, spun ceva, mă aşez tot acolo, mă ridic, spun ceva, mă aşez tot acolo, mă ridic… şi tot aşa. Când ceva se repetă ostentativ, clar nu-i a bună.

Ultima zi a fost plină de surprize. Mai mult din cauza premierei dar şi din cauza… unor factori ce n-au ţinut de premiere. Prima care a jucat dintre ultimii, a fost Georgiana Elena Popan. Nebună după tine, cică. A fost… drăguţ. Tipa era foarte expresivă şi comică în felu’ ei da’ interpretarea m-a cam speriat. Mai ales finalul, când a început să alerge prin sală în punctul culminant al disperării. Personal, nu mi-a plăcut ce-a făcut ea acolo deşi ideea era bună… dacă nu exagera în halu’ ăla… Na, înţeleg că actorii sunt mai… deschişi. Totuşi, şi cei mai nebuni dintre nebuni sunt inhibaţi la un moment dat. Şi iar m-a enervat Mircea Diaconu. Actriţa trebuia să interacţioneze cu publicul. Şi-a găsit să interacţioneze cu ăsta. Marele Diaconu a rămas indiferent, nici măcar nu s-a bucurat de piesă… de fapt, nu cred că s-a bucurat de niciun recital. Dubios om. Tipa a luat Best One Woman Show. Ce-i drept, dintre o fanatică, o plictisitoare şi o disperată… pe care s-o alegi?

Apoi a fost Koi, care este un peşte. Yoshiyuki Shibata ne-a povestit cum un bătrân pescar s-a întâlnit cu un crap mare şi l-a transformat în ţelul existenţei sale. Nu eram foarte entuziasmată de acest recital. Am rămas cu sechelele de anul trecut, când a venit japoneza aia antipatică şi a început să urle la public. Nici măcar subtitrările nu mergeau. Însă domnul Shibata mi-a arătat că teatrul în Japonia nu este diferit, doar are câteva detalii specifice. Anul acesta subtitrările au funcţionat, jocul lui actoricesc a fost expresiv, iar intonaţia… foarte sănătoasă. Mă bucur foarte mult că a luat Best One Man Show.

Decernarea premiilor… Mi-a plăcut foarte mult. Buf şi Bebo ştiu de ce. A fost emoţionant şi jalnic în acelaşi timp. Partea mea preferată… nu. A doua mea parte preferată a fost când am urcat pe scenă cu cineva să dau premiul. Am zis şi câteva cuvinte. E fain să fii prezentator/membru de juriu/preşedinte de juriu. Zâmbeşti tâmp la toată lumea şi spui o grămadă de chestii cu care nu prea eşti de acord.

Spuneam ceva de un preţ… juriul tânăr de anul acesta m-a dezamăgit.

*Diana

Groază, teroare şi dansuri din buric

A trecut abia a doua zi şi pe mine deja mă doare capul. O fi din cauza norului islandez?

Radu Lărgeanu ne-a terorizat timp de o oră (şi e bine… pentru că în program scria că-s două) cu piesa 281. Viaţa deţinuţilor pe vremea comunismului. Subiect delicat sau nu, m-am simţit umilită, îngrozită, speriată şi alte stări care ţin de filmul Psycho. Impactul asupra publicului a fost imens. Dar, după ce s-a terminat, am părăsit sala la fel cum am intrat. Adică n-am rămas cu nimic după acest recital. E ca şi cum te-ai da într-un carusel. Ţipi, te zbaţi, râzi şi după ce cobori, nada. C’est fini. Decorul, coloana sonoră şi prestaţia actorului au fost impecabile. Mi s-a indus atmosfera de puşcărie şi de tortură (psihică şi fizică). Totuşi, dacă le pui pe toate cap la cap… ceva nu e bine.

După o oră şi jumătate, a venit şi vremea Elizei Ţuţurman cu Ispitirile Sfântului Anton. Ştiu că anul trecut am fost naşpa când am scris despre o piesă cu caracter religios. Probabil că va fi la fel şi acum. Totul începuse bine: tipa era în public, avea o voce misterioasă, o privire pătrunzătoare, reuşise să ne atragă atenţia. Dar s-a urcat pe scenă şi de-acolo s-a dus tot… A dansat din buric, a ţipat, a schelălăit, s-a maimuţărit, a trântit, s-a jucat oleacă cu un cuţit… M-am simţit ca la circ. Textul lui Gustave Flaubert nu e rău deloc. Esenţa regiei era bună. Numai că m-a făcut să râd mult şi e tragic pentru că textul este unul foarte profund şi tatonează cu filosofiile şi tentaţiile fiecărei religii. M-am şi speriat… nu de ea, însă. Era un tip în spatele meu care avea un stil extraordinar de imprevizibil de a strănuta. Adică brusc şi în momente deloc oportune.

Luni se joacă Vişniec.

*Diana

Ceva în plus

Ştiu, nu e corect din punct de vedere cronologic. Acum ar fi trebuit să citiţi ceva despre MagicFest. Eu vreau să scriu despre încă o ediţie Gala STAR. Suntem câţiva în juriu, oferim acelaşi premiu daaar… Avem sala noastră. Cu biscuiţi, covrigei şi apă. Poate că nu pare ceva extraordinar, însă anul trecut dezbaterea decurgea cam aşa: vreo 20 de oameni formau un cerc al cărui diametru era destul de mare în spatele teatrului. Acolo ne spuneam părerile, ne certam, râdeam, dădeam note, ridicam mâini şi toate cele. Totuşi, acest confort îşi are preţul – pe care-l veţi afla mai încolo.

Deschiderea n-a fost ca orice altă deschidere. Pe lângă discursurile de rigoare, prezentarea sponsorilor, a juriului ş.a.m.d. era şi un tip, violonist de profesie, care ne-a încântat cu câteva minute de Improvis (cred că aşa era numit momentul). Oricum tipul ăsta văd că însoţeşte fiecare introducere de recital deci a meritat să-l menţionez.

Primul recital a fost interpretat de Ştefan Marin Roman, un actor din Tg. Mureş. El şi-a ales nuvela Molloy de Beckett, o alegere puţin cam complicată. Personal, eu i-am apreciat opţiunea şi rezistenţa de a sta cu fundul în spate timp de 70 de minute. Mi-a plăcut şi efectul pe care l-a avut asupra publicului: de când a intrat în “scenă” (a jucat în Sala Studio) avea o privire posesivă, se uita la noi de parcă îi aparţineam. Fapt pe care nu mă obosesc să-l contest, fiind adevărat. Nu ştiu cât de mult şi-a studiat personajul dar i-a ieşit, mă! Au fost momente când se uita la mine şi eu mă uitam la el şi mă apuca un fel de senzaţie… Am aflat mai târziu că se numeşte “empatie”.

Al doilea recital a fost şi el şocant. Din cu totul alte perspective. Aaron Braxton a venit din L.A. ca să joace Did you do your homework?, o dramă tipic americană despre viaţa din ghetouri. Tipul e negru deci a reuşit să transmită ce avea de transmis. (sper că n-am avut conotaţii rasiste) De admirat la acest actor a fost flexibilitatea sa, forţa şi stăpânirea de sine. Omul ăsta a jucat mai bine de cinci personaje, a fost în stare să realizeze un dialog coerent de unul singur între două persoane complet diferite. Partea proastă e că la un moment dat, trebuia să-şi schimbe personajul destul de repede şi prin asta a cam pierdut din esenţă. Jocul actoricesc era acolo şi era bine dar lipsea ceva. Momentele muzicale au fost… amuzante. Habar n-am de ce. Cum se apuca de cântat, cum mă buşea râsul. Per ansamblu, recitalul a fost realizat bine pentru că a avut de toate. Sau poate că lipsa lipsurilor este dăunătoare pentru un spectacol. Aflăm la final.

De această dată nu veţi mai avea parte de recitaluri extraordinare pentru că sunt prea obosită ca să le asist. Închei aici.

*Diana

Toate burţile sus!

În ultima zi a galei am avut parte şi de un recital extraordinar în stilul Alexandru Arşinel cu crize îngrijorătoare de râs şi foarte multă muzică.

A început cu câteva monologuri hilare ce ne-au gâdilat glandele lacrimare şi ne-a periclitat cardiovasculatura. Apoi a început să cânte. Şi a tot cântat… şi a tot cântat… până la final. Mie mi s-a părut simpatic (a fost şi jazz deci am suportat cu succes). Numai că anumite madame trecute cu mult de vârsta a doua, au început şi ele să cânte şi să bată frenetic din palme. Cu ce rost, doamnelor? V-au fost lăudate competenţele vocale? Nu? Şi vă mai întrebaţi de ce?

Drept chestii de umplutură voi adăuga talentul lui de comediant, mimica inconfundabilă şi prezenţa de spirit care ne-a relaxat şi ne-a invitat să ne simţim bine.

*Diana

Drum roll, please!

Şi veni şi premierea…

Cum era de aşteptat, Elena-Iulia Colan şi Ivan Vidosavljevic au curăţat tot, luând premiul “Cea mai bună interpretare One-Woman-Show”, respectiv “One-Man-Show”. Pe drept, după a mea părere onestă; şi noi (adică juriul de elevi) le-am oferit amândurora premiul special “Ştefan Iordache”. Premiul “Cel mai bun spectacol” a fost oferit Mihaelei Teleoacă pentru recitalul intitulat “Fitness”.

Ceremonia de premiere a fost lungă şi, evident, plină de discursuri, care mai de care nelalocul lor, mici glumiţe din partea prezentatorilor, aplauze, flori şi un moment incomod personal de prezentare şi decernare a premiului.

Ar mai fi menţionabil focul de artificii; mirific şi lung (probabil au prins multă contrabandă iarna asta cei de la Poliţia Primăriei).

Nu o mai lungesc, că n-are sens.

*Copac

Mult zgomot pentru nimic! a.k.a. ziua a 5-a

Şi astăzi a avut loc ultimul recital din concurs: „Hitler in Love” scris şi interpretat de Dumitru Acriş de la Teatrul „Tony Buleandra” din Târgovişte.

M-a captivat începutul… sala plină de fum, muzica sinistră, luminile difuze… sinistru! nu alta. Apare o siluetă, lumina devine mai puternică arătându-ni-l pe Hitler-ul nostru. Un monstru grotesc ce avea crampe abdominale, scuipând haotic tot ce băga în gură. Ca scenă de început, foarte impresionant; parcă te pregătea de un spectacol imens, grandios, fără cusur… dar, ca şi femeile, a stricat totul când a deschis gura şi a început să vorbească. O voce insuportabilă de ascultat timp de o oră.

Scenografia, decorul, efectele speciale, luminile, coloana sonoră, toate impecabile, dar el… el! Ce căuta acolo?! Chiar nu am putut aprecia efortul său actoricesc, totul mult prea exagerat, mult prea fals. Recunosc, nu a fost un eşec total, a avut câteva momente în care l-am crezut, în care am simţit că el e Hitler (oare e grav că era exact partea în care urla lozinci anti-semite?)

Clar nu a fost un spectacol pentru oameni ce sufereau de epilepsie, dar nici pentru oameni care au o morală ridicată; un dans de cabaret mult prea obscen, prea mult “că**t”, o viziune mult prea pervertită şi exagerată.

Cam atât, la Coca Bloos n-am fost că n-am bani de preţurile de la Café du Théâtre. Mâine va fi premierea la concursul One-Man-Show, ne vom da şi noi premiul special „Ştefan Iordache”. Revin mâine.

*Copac