Monthly Archives: August 2009

Trei, Doamne, şi toţi trei

După vreo două săptămâni jumate m-am hotărât să scriu şi eu despre petrecerea organizată în cinstea lu’ Tavi/Hippie/Alexandra. Într-adevăr, cu toţii îmbătrânim, unii mai repede decât alţii, astfel că aceşti trei bătrâni ai In The Spot-ului au trăit îndeajuns încât să prindă cea de-a nouăsprezecea revoluţie a Pământului în jurul Soarelui şi să şi sărbătorească acest lucru.

Ne-am adunat cu toţii la binecunoscutul şi iubitul nostru C.R.E.  pe la 6. Eu cu Creţu am fost acolo mai devreme pentru a le pregăti o surpriză de ultim moment: o veioză specială făcută dintr-un ananas.

Seara a început mai timid cu pufuleţi, prăjiturele cu ciocolată şi suculeţ, după care am dat-o pe bere şi pizza. O noutate a fost beer pong-ul pe care l-am organizat ad hoc la ideea lu’ Noe. Din nu ştiu ce motiv, pe la sfârşitul jocului, bilele nu mai nimereau in pahare(dar ăsta s-ar putea să fiu doar eu) şi am abandonat noua noastră activitate în favoarea unei sesiuni hardcore de băut tequila şi vodcă. La un moment dat situaţia a devenit cam tensionată, lumea a început să plângă pe sală, câţiva s-au luat la bătaie, ţipetele se auzeau din toate părţile(dar, iar ăsta s-ar putea să fiu doar eu). Până la urmă, toată lumea s-a chillat cu un Pink Floyd,unii au plecat acasă, alţii au adormit cu capul pe butoaie şi pe masă. Eee…am făcut şi o rimă. Creţu a plâns îndelung plecarea arcaşului său de elită(acesta, desigur, fiind eu), iar bietul Noe, care nu făcea altceva decât să cureţe în urma noastră, a trebuit să-i îndure toate capriciile exacerbate de un oarecare consum de alcool. Gaşca s-a spart pe la 4, lumea plecând la casele lor, pentru a-şi asigura un binemeritat pui de somn.

Party-ul ăsta s-a dus. Să vină altul.

*Mişu

Advertisements

Blat

Gabi a primit funcţia de călău de data aceasta. Filmuleţul explică totul.

Enjoy it, he did.

*Copac

Girls just wanna have fun!

În această seară, toate tipesele marca In The Spot se vor aduna fără inhibiţii şi în pijamale la Bebo acasă unde vor face chestii. O să am nevoie de mult Redd’s.

*Diana

Ce sec, nu găsesc un titlu!

Voi evita să spun că ID Festu’ a mai crescut cu un an. M-am săturat de această expresie personificatoare şi ţin să vă spun că sunteţi patetici dacă o folosiţi. În schimb vă pot informa că a mai trecut o ediţie ID Fest cam cu aceiaşi oameni, aceleaşi premii, aceeaşi ură între indivizi ş.a.m.d. Trecând la lucruri mai oficiale, vă prezint juriul: Coca Bloos, Ştefan Peca, Mihaela Ularu, Mihaela Rădescu, Iris Spiridon şi Nick. Poate veţi dori să ştiţi şi ce traineri am avut: Iulia Brezeanu, Vasile Flutur, Raluca Ghervan, Andrei Grosu, Alex Măzgăreanu, Adi Nicolae, Alex Pavel, Mihai Prejban, Delia Oancea, Bogdan Radulescu, Horia Suru… mulţi, nu?

Vă mai lămuresc cu încă ceva şi promit că termin introducerea asta nenorocită. Deoarece eu sunt mică şi delicată, la ‘ăst articol mă va ajuta Mişu care a fost peste tot unde n-am fost eu. Clar?

Ziua 1

Pe lângă sosirile de rigoare, şedinţele dintre coordonatori, o piesă pe care nu o voi vedea niciodată şi o petrecere dramatică, a fost şi ceremonia de deschidere despre care nu am o părere foarte bună. Un umor greu de digerat şi foarte înjositor. De-a dreptul antipatic!

Spuneam ceva de o piesă… A.C.T. a jucat Tom & Jerry mai mult ca antrenament cred, însă am auzit că au fost destul de impresionanţi. Recunosc, vroiam să văd drujba. Cică au fost amuzanţi şi plini de viaţă.

Primul party a avut loc în Marinarul, teritoriu necunoscut nouă, aşa că ne-am apropiat sfioşi de nenea barman, dădător de bere şi alte licori magice menite să ne euforizeze uşor în cantităţi mici şi să ne tâmpească în cantitaţi mari. Ce bine că nu prea aveam bani, nu? Unii dintre noi au cam exagerat cu socializatul (Mimi), părerea mea, dar per ensemble a fost un party drăguţ, cu muzică bună şi atmosfera pe măsură.

Ziua 2

Intrând încetul cu încetul în miezul festivalului, ziua începe cu workshops. De fapt, începe cu breakfast, dar… înţelegeţi voi. A fost foarte emoţionant: am făcut cunoştinţă cu trainerii, începeam să legăm ceva acolo între noi, multă energie şi karma din-aia… Măcar îmi simţiţi sarcasmul?

Cei care au avut bafta să joace primii s-au numit Morphia cu piesa The Hypnotists, scenariu original. Asemănarea cu serialul Friends nu merită a fi explicată şi nici pseudo-ignoranţa afişată de scriitor la feedback când şi-a recunoscut neştiinţa despre sus-numitul serial. ‘Ai du-te! Toată lumea s-a uitat la Friends şi încă se uită. Recunoaşte-ţi odată sursele de inspiraţie că nu mori! Engleza lor a fost sub medie, n-am priceput o grămadă de replici. Unii au jucat bine, unii au jucat prost şi mă enervează diferenţa asta atât de vizibilă în unele spectacole. De asemeni, n-am priceput finalul. Oricum au fost foarte diferiţi în comparaţie cu alţi ani aşa că mai trebuie lucrat noul stil. Şi au avut decor. Dacă nu mă credeţi, foarte rău.

După o bine-meritată pauză au urcat şi Atelierul de Teatru cu tot cu Vitaminele lor. Ne aşteptam la o piesă cu un mesaj puternic şi social aşa că asta am primit. Ne-au plăcut pentru că au fost spontani şi pentru că au avut o coloană sonoră extrem de dubioasă (in a good way). Am fost şocaţi când a murit fiul. Am fost şi mai şocaţi când am văzut că roul lui persistă. Am fost frustraţi odată cu mama. Şi n-am înţeles-o niciodată pe fiică.

M-am gândit să adaug şi micile momente suplimentare. În ziua asta a fost Prospero cu o piesă de maxim 10 minute de Beckett. Come and go i se spune şi pentru că e abstractă şi, în acelaşi timp, cretină (sau a fost regia de vină?) nu m-apuc de explicat.

Al doilea party s-a desfăşurat în The Stage, unde Gabi, Noe şi cu mine am rupt podeaua în două, am trezit zeii din hibernat, l-am convins pe Peter Pan s-o sărute pe Albă ca Zăpada, am coborât până-n focurile Iadului, l-am bătut pe Diavol la un joc de şah şi ne-am întors cu un… tricou, Diana fiind singura cu cine ştie ce şanse de a încăpea în el. Restul serii ni l-am petrecut fiecare cu o blondă bună lângă noi, vorbind cu guest organiser-ii din The Knockers.

Ziua 3

Ei bine, de acum vor începe dimineţile frustra(n)te, acompaniate de serii de workshops programate mult prea devreme… Adevăratul test de caracter începe.

În a treia zi am avut parte de o simpatică poveste. Adică Nobody’s Group au jucat Peter Pan. A fost destul de distractiv deşi puteau să se străduiască mai mult în crearea atmosferii de basm. Nu mi-au plăcut deloc piraţii deoarece nu aveau încrederea aia tâmpită în ei. Şi personajele alea Indian-like nu au fost încadrate bine. În schimb, au reuşit să aibă o scenografie impecabilă cu ajutorul celor de la Teatrul de Animaţie şi al câtorva eşarfe. De muzică nu-mi amintesc nimic deci nu m-a impresionat. That’s that.

Şi pauză. Şi Brainstorming cu Black Comedy. Şi am râs. Pur şi simplu am adorat convenţia aia cu lumina şi chiar dacă la feedback s-a plâns publicul (Huluba) că nu s-au putut concentra la începutul piesei din cauza întunericului, să ştiţi că a fost genial şi doar pentru că ei nu-s în stare să facă linişte deşi pe scenă se joacă, e vina lor. Toţi au jucat foarte bine şi au reuşit să ne ofere un spectacol bun. Nu mai ţin minte ce greşeli au avut. Înseamnă că nu erau importante… Nu?

Mă, dacă îmi aduc bine aminte, în a treia zi a fost treasure hunt-ul. Ideea a fost următoarea: aveam de terminat tot felul de task-uri ciudate (urmăritul unor oameni necunoscuţi prin oraş, urcatul întregii trupe într-un taxi, făcutul unei poze cu un chelner etc. etc.). A fost destul de amuzant, dar, mai ales, a fost antrenant. Am alergat o grămadă în seara aia. De multe ori nici nu ştiam încotro alergam. Până la urmă am ajuns pe debarcader, care era locaţia finală a hunt-ului, doar pentru a descoperi cu stupoare că înaintea noastră ajunseseră vreo 4 sau 5 trupe. Văzând asta, ne-am aşezat resemnaţi la o masă şi ne-am dres cu câte o bere. A fost şi karaoke în seara aia, din păcate eu a trebuit să plec mai devreme, dar am reuşit să-l aud pe Tavi cântând Light my fire din faţa Plus-ului de lângă insulă. E o treabă.

Ziua 4

Această zi a fost dedicată bătrânei Timişoare şi deşi spectacolele au fost cam la extreme, noi am ştiut că toţi vin din acelaşi loc.

Sparg gheaţa şi nu reuşesc cei din All the Same cu al lor Fin. Fără nicio supărare, tot ce-am priceput din piesa asta a fost că a murit un violonist şi că personajul care încerca să se sinucidă se numea Jimmy. Mi-a părut rău pentru că nu am văzut energie, nu am văzut viaţă (deşi mulţi îşi doreau să moară), totul s-a derulat destul de rapid. De ce piesa se numeşte Fin dacă eu n-am văzut nici începutul, darămite finalul? Să ştiţi că nu contest genialitatea scriptului (e original, trebuie să mă scot cumva). Un sfat prietenesc: scăpaţi de coordonator. Cred că toată sala gândea acelaşi lucru la feedback.

A urmat Just some mad loving din partea celor de la Hooleelogans. Ce-i drept, m-a speriat puţin ideea. Actorii de pe scenă erau publicul iar noi, publicul eram… actorii de pe scenă. De fapt, unul singur era dar “asta e de mică relevanţă” (quoting Yoyo), oricum senzaţia a fost tare. Acţiunea a fost concentrată doar pe două personaje şi mie mi s-a părut ok. Dar nu, trebuia să se plângă audienţa că de ce n-am observat mai bine celelalte personaje? Ai auzit de figuranţi? Da, şi ei joacă. Da, şi ei au acţiunea lor proprie numai că nu intervine în cea principală decât în anumite puncte cheie. Mie mi-a plăcut. Şi am apreciat faptul că mi-au reamintit de ce n-ar trebui să mă căsătoresc.

Am avut reprezentanţi şi la Crimă şi pedeapsă. Nidal a zis că a fost extraordinar, magnific, nici nu se putea mai bine, perfect! Bravo, măi!

POOL PARTY BĂĂĂ!!!! Bine, treaba n-o stat chiar aşa, noi fiind mai timizi din fire, dar pentru a vă exemplifica entuziasmul nostru, vă pot spune că noi am fost primii în microbuz, unde l-am ascultat pe Noe cum are el o pălărie (blestemat să fii Vic!) timp de o jumătate de oră. Într-un târziu am ajuns şi la locul cu pricina, care se află la vreo 3 kilometri în afara Bacăului şi ne-am dezlănţuit cu toţii  într-un swimming spree, sărituri care mai de care mai întortocheate, împroşcări cu apă şi câte şi mai câte. De fapt, treaba n-o stat chiar aşa, noi având piesă în două zile, ne-am pus cuminţi la o masă, unde am ascultat-o pe Mimi cum face nazuri că nu o lăsăm să intre în apă. Dar pentru a vă exemplifica entuziasmul nostru, vă pot spune că noi am fost printre primii cu bere pe masă şi poate chiar primii pe ringul de dans. La ID fest-ul de anul trecut pe mine m-a marcat pool party-ul, anul ăsta efectul nu a fost acelaşi, am rămas cu senzaţia unui party oarecare. Nah… poate e de vină faptul că a lipsit Creţu’ din peisaj şi nu am mai avut cu cine să mă piş în…

A fost un party fain.

Ziua 5

Din păcate (sau nu?), n-am văzut Playbox cu piesa How the other half loves dar, din câte am înţeles, nici nu trebuia. Cică textul a fost bun. Însă problemele cu jocul actoricesc au adormit aproape toată sala. Oricum felicitările noastre şi ne vedem la următorul fest!

Se putea să ratăm un spectacol marca The Knockers? Nu! Şi nu l-am ratat. Şi aşa am văzut The Puppeteer. N-am auzit aproape nimic dar îi scuz deoarece au compensat păpuşile alea cu ce făceau ele. Deci au dat impresia că se mişcă bine dar habar n-au să interacţioneze. Mda, aici nu ştiu cum să mă scot. Mihaaai! (Nici eu nu ştiu cum să o scot) Oricum ei ştiu de ce uneori merge bine iar alteori prost aşa că hai să-i lăsăm naibii în pace. Plus că mă plictiseşte articolul ăsta şi vreau să-l termin mai repede.

A cincea seară a fost petrecută în teatru. Unde n-am fost şi nici nu regret pentru că două blonde bune mi-au ţinut companie în Subway. O să vă lămurească Roxana, ea fiind singura membră prezentă acolo. Lămuriţi sau nu, cică s-au făcut trei workshopuri şi bănuiesc că s-a râs. Mult. E logic, nu?

Ziua 6

Noi, In The Spot, am jucat Theatrical Debautchery, o adaptare după Vişniec. Cine a fost a văzut despre ce este vorba. Cine nu, foarte rău şi să mor io de mai dau alte detalii. Între timp… Eram majordom, la dracu’! Nu secretară! No secretary! No secretaros! Şi-l iert pe Mişu pentru că ne-a lăsat pe întuneric. Şi Noe nu trebuia să cadă în groapă.

Ce-au jucat Heavenly Hell? A, habar n-am. N-am văzut piesa. Eram cu cutia. Mihaaai!

Heavenly Hell au jucat o piesă destul de interesantă, cu un început de Mark Twain, după care au dat-o pe ceva făcut de ei. Mă, ce nu mi-a plăcut a fost faptul că n-au terminat tot cu Mark Twain. Atât. Pe mine, piesa m-a impresionat cel mai mult din cauza zidului de oameni din spate care se implicau doar în anumite momente mai… cum să le numesc… care permiteau implicarea zidului de oameni din spate. Cred că asta e coreografia, nu? Sau ceva de genu’. Ei bine… mie aia mi-a plăcut.

Maestrul. Decor interesant, personaje credibile, fir narativ simplu, introspecţiile s-au potrivit cu timpul real, joc actoricesc de rahat. Mai multe nu dezvolt că dup-aia ziceţi că-s nihilistă.

Ei bine, în a şasea seară petrecerea s-a ţinut în Subway-ul nou. O alegere total neinspirată după mine şi alţii din trupă, locul fiind mic şi înghesuit, de aceea toată lumea s-a mutat la Noe acasă. Dar n-o să vă povestesc ce s-a întâmplat acolo, deşi vă pot spune că a fost fain. (Se vede că ne-am cam plictisit de postarea asta, nu?)

Ziua 7

Nu-mi vine să cred că scriu încheierea. Aproape îmi dau lacrimile din cauza emoţiilor. Plus nostalgia că s-a terminat un fest… Ei c***t, vine altu’.

Festivitatea de închidere (premierea, bă!) a fost plictisitoare. Da’ cu “foarte” în faţă. Din cauza trainerilor. Nu, nu mi-a făcut plăcere să urmăresc un filmuleţ cu o mână de oameni care bâjbâie pe nişte scări la 10 noaptea într-un teatru. Nu mi-am simţit aura mişcându-se şi cu siguranţă nu cred că aţi legat voi ceva atunci. Sunteţi nişte târtani! Trebuia să faceţi striptease!

Da bă, era şi un Searching for ID pe-acolo. Noi i-am făcut pe All the Same.

Şi îmi amintesc că eram foarte deranjată din pricina masivei aşteptări. Nu cred că era nerăbdare. Să vă tot organizaţi aşa!

Ultimul paragraf îl dedic bufonilor băcăuani (şi nu numai) care au alcătuit măreţul public şi au râs şi au aplaudat din 5 în 5 minute ca nişte retarzi în faţa unei îngheţate (inside joke).

Dar stai bre’ că a mai fost un party. Care s-a ţinut în Opium. Şi care a fost destul de fain. Dar am plecat relativ repede de pe-acolo. Eu, cel puţin. Alţii au mai rămas. Şi cică a fost fain şi în continuare. Dar eu nu eram acolo.

În încheiere în materie de party-uri aş vrea să mai zic ce mi-a plăcut cel mai mult şi ce mi-a displăcut cel mai mult. Cel mai mult mi-a plăcut melodia asta. Ce nu mi-a plăcut, dar aşa… la modul că sunt chiar revoltat este faptul că nu ne-o lăsat să facem pogo.

Atât. Gata. Pa!

Mişu & Diana