Monthly Archives: April 2009

Înapoi la treabă…

Gata şi vacanţa, ghiftuiţi şi mahmuri ne reîntoarcem la treabă. Toată lumea a terminat cu vizitele rurale, deci suntem din nou în efectiv complet.

Pe lângă treaba cu festivalul „Gala STAR”, am făcut şi filmarea cerută la festivalul „George Constantin” din Bucureşti. Vom reface piesa „Caii la fereastră”, dar cu o distribuţie, în mare, schimbată; fiind deja obişnuiţi cu piesa am reuşit să filmăm repede şi am mai rezolvat o problemă. În rest, am mai făcut nişte workshop-uri pentru oamenii noi şi ieşiri cât cuprinde.

Chiar dacă nu am fost la T4T ca trupă, Noe şi Gabi s-au infiltrat dibace şi au stat vreo câteva zile prin Timişoara. Din spusele lor, dar şi ale altor participanţi, ediţia de anul acesta nu a strălucit deloc. Multe probleme organizatorice şi o atmosferă cam segregaţionistă; singurul lucru bun, se pare, au fost trainer-ii, care au ajutat trupele din greu. Alte lucruri nu mai am ce adăuga aici, neluând parte direct la evenimente.

De acum aşteptăm confirmări şi invitaţii de la următoarele festivaluri şi ne punem pe muncă să pregătim piesele pentru Suceava şi Bucureşti.

Vă mai ţin la curent.

*Copac

Toate burţile sus!

În ultima zi a galei am avut parte şi de un recital extraordinar în stilul Alexandru Arşinel cu crize îngrijorătoare de râs şi foarte multă muzică.

A început cu câteva monologuri hilare ce ne-au gâdilat glandele lacrimare şi ne-a periclitat cardiovasculatura. Apoi a început să cânte. Şi a tot cântat… şi a tot cântat… până la final. Mie mi s-a părut simpatic (a fost şi jazz deci am suportat cu succes). Numai că anumite madame trecute cu mult de vârsta a doua, au început şi ele să cânte şi să bată frenetic din palme. Cu ce rost, doamnelor? V-au fost lăudate competenţele vocale? Nu? Şi vă mai întrebaţi de ce?

Drept chestii de umplutură voi adăuga talentul lui de comediant, mimica inconfundabilă şi prezenţa de spirit care ne-a relaxat şi ne-a invitat să ne simţim bine.

*Diana

Drum roll, please!

Şi veni şi premierea…

Cum era de aşteptat, Elena-Iulia Colan şi Ivan Vidosavljevic au curăţat tot, luând premiul “Cea mai bună interpretare One-Woman-Show”, respectiv “One-Man-Show”. Pe drept, după a mea părere onestă; şi noi (adică juriul de elevi) le-am oferit amândurora premiul special “Ştefan Iordache”. Premiul “Cel mai bun spectacol” a fost oferit Mihaelei Teleoacă pentru recitalul intitulat “Fitness”.

Ceremonia de premiere a fost lungă şi, evident, plină de discursuri, care mai de care nelalocul lor, mici glumiţe din partea prezentatorilor, aplauze, flori şi un moment incomod personal de prezentare şi decernare a premiului.

Ar mai fi menţionabil focul de artificii; mirific şi lung (probabil au prins multă contrabandă iarna asta cei de la Poliţia Primăriei).

Nu o mai lungesc, că n-are sens.

*Copac

Mult zgomot pentru nimic! a.k.a. ziua a 5-a

Şi astăzi a avut loc ultimul recital din concurs: „Hitler in Love” scris şi interpretat de Dumitru Acriş de la Teatrul „Tony Buleandra” din Târgovişte.

M-a captivat începutul… sala plină de fum, muzica sinistră, luminile difuze… sinistru! nu alta. Apare o siluetă, lumina devine mai puternică arătându-ni-l pe Hitler-ul nostru. Un monstru grotesc ce avea crampe abdominale, scuipând haotic tot ce băga în gură. Ca scenă de început, foarte impresionant; parcă te pregătea de un spectacol imens, grandios, fără cusur… dar, ca şi femeile, a stricat totul când a deschis gura şi a început să vorbească. O voce insuportabilă de ascultat timp de o oră.

Scenografia, decorul, efectele speciale, luminile, coloana sonoră, toate impecabile, dar el… el! Ce căuta acolo?! Chiar nu am putut aprecia efortul său actoricesc, totul mult prea exagerat, mult prea fals. Recunosc, nu a fost un eşec total, a avut câteva momente în care l-am crezut, în care am simţit că el e Hitler (oare e grav că era exact partea în care urla lozinci anti-semite?)

Clar nu a fost un spectacol pentru oameni ce sufereau de epilepsie, dar nici pentru oameni care au o morală ridicată; un dans de cabaret mult prea obscen, prea mult “că**t”, o viziune mult prea pervertită şi exagerată.

Cam atât, la Coca Bloos n-am fost că n-am bani de preţurile de la Café du Théâtre. Mâine va fi premierea la concursul One-Man-Show, ne vom da şi noi premiul special „Ştefan Iordache”. Revin mâine.

*Copac

Odă pentru Isoscel

Aşa e, copii, tocmai am fost martora recitalului extraordinar al d-nei Tamara Buciuceanu-Botez. Tot eu îl scriu, astfel ispăşindu-mi pedeapsa de a nu fi prezentă ieri.

Recunosc cu mâna pe inimă şi cu lacrimi în ochi de la răceală că mă aşteptam la mai mult. Recitalul a fost alcătuit din diverse momente din cariera ei. A fost umor, a fost emoţie, a fost plictiseală… am avut de toate. Artista modernistă din mine s-ar putea să strâmbe nasul mai mult şi să nu aprecieze arta teatrală clasică (deşi mă îndoiesc da’ vreau să mă scot în faţa Dedeei care a fost foarte mulţumită).

Actriţa a reuşit să se facă plăcută prin non-conformismul şi energia ei. În faţa acestor calităţi a trebuit să ne dăm jos pălăriile, glugile, căciulile, perucile şi ce mai aveam, mai ales pentru că anul acesta va împlini 80 de ani de existenţă. După atâta timp, tot a reuşit să smulgă un val de aplauze ce au răsunat din toată sala plină ochi. Tamara e genul de om care ne-ar trimite pe toţi dracului pe faţă şi noi am aplauda în continuare.

Voi încheia ca curu’ (scuzaţi sfertul de cacofonie) deoarece chiar nu e nimic de transmis, recitalul fiind ceva nedefinit.

*Diana

Floricele pe câmpii, pi**a mă-sii de europeni! – ziua 5

Iată că sosi şi penultima zi din această gală care s-a complicat cu recitaluri de excepţie. Ceea ce e bine pentru teatru. Nu şi pentru minţile noastre, însă.

Începem prin a aduna Flori pentru Algernon, o adaptare monologistică după romanul cu acelaşi nume scris de Daniel Keyes şi interpretat cu o acurateţe magnifică de către Elena-Iulia Colan.

Aş vrea să încep în maniera mea proprie cu critici din-alea acide şi angoasante, numai că aici chiar nu se întrezăreşte niciuna. M-aş lua de personajul ‘ăl normal pentru că a avut mici scăpări, doar că nu a avut. M-aş lua de decor dar n-am de ce. M-aş lua de lumini dar au fost alese bine şi nu au deranjat ochii nimănui. Totuşi, refuz să cred că a fost perfect. Nu, de astă dată n-a lipsit nimic. Am fost impresionată. Da’ vreau să mă prefac greu de cucerit.

Cred că a fost un avantaj faptul că a ales să joace o temă atât de… delicată (adică rolul de retardat mintal). A avut o cale mai facilă în a emoţiona publicul. Deşi dacă nu-şi juca rolurile bine şi nu le delimita, nu cred că reuşea. Încă un avantaj important: transmiterea mesajului. Toţi am înţeles, toţi am bocit ca nişte muieri, toţi am aplaudat frenetic la final.

Îmi rămâne doar s-o felicit pentru toată munca şi, dacă nu fuse muncă, pentru talent.

Ieşim din sfera telenovelistică pe care am creat-o neintenţionat şi intrăm în peştera injuriilor. Ne întâlnim cu Yuko Fujisawa care ne urează un bine-meritat Fuck you, EU.ro.PA! Fiind români, ne vom simţi oleacă şi vom răspunde sfioşi: şi ţie, tanti!

Pentru că a ales comunismul. Pentru că nu ştie decât din cărţi ce presupune acest regim. Pentru că nu i-a simţit niciodată efectele. Pentru că i-am văzut spatele mai mult decât faţa. Şi pentru că mi-a amintit de japonezii ăia din filmele cu mafioţi şi cazinouri care vorbeau între ei de parcă se certau.

Textul e foarte bun. Jucat în română e şi mai bun. Textul în sine e dramatic. Ea a jucat comedie. (Publicul: Profanare, profanare!)
Subtitrările au mers bine… ceea ce constituie un plus. Şi sfoara din mijlocul scenei m-a dus cu gândul la un număr de striptease… ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze. Tipul de la chitară s-a mulat destul de bine cu monologul deşi în unele momente o acoperea.
Şi animeurile alea penibile din background… nu! Ştiu că face parte din cultura voastră, dar deja ne sunt băgate pe gât de adolescenţii frustraţi (pentru reclamaţii, ştiţi unde mă găsiţi).

Am primit nişte fluturaşi înainte de a intra în sală despre cast-ul piesei. Erau foarte lipicioşi. Probabil asta mi-a afectat gândirea-mi obiectivă.

*Diana