Steguleţu’ alb

Nu e lene, e lipsă de timp. Nici mie nu-mi place. Voi încerca să trec prin restul pieselor şi dup-aia cred că mă apuc de MagicFest 2.

A treia zi a fost ziua extremelor. Mai întâi am văzut Vieţaşii, interpretat(ă?) de Ciprian Mistreanu. Exagerat de plictisitor. Nimic dinamic, doar câteva ieşiri din scenă care mi-au oferit şansa de a mă ridica în picioare pentru a le dezmorţi. Nu, n-am făcut asta. Mi-era prea lene. Cred că toată lumea din sală era puţin leneşă. Însă mi-a plăcut o chestie: naturaleţea actorului. Vorbea de parcă stăteai la masă şi serveai o cafea cu el. Tonul povestirii era perfect. Dar nu era potrivit pentru teatru. Cu ocazia acestui recital, am aflat cât de nesimţit este Mircea Diaconu, un actor care ar trebui să fie cunoscut dar nu este aşa că a intrat în PNL. Chiar dacă băiatu’ i-a furat personaju’, regia, nişte ticuri verbale, nu ştiu, n-am înţeles exact despre ce era vorba, ieşirea lui furtunoasă din sală nu-şi avea rostul, mai ales pentru că făcea parte din juriu. Ruşine, dom’le!

Dup-aia ne-am dezmorţit complet cu Radu Botar, respectiv Bufonul regelui. Mie mi-a plăcut enorm acest colaj de elemente clasice cu elemente contemporane, de-aia i-am dat premiu. Interacţiunea cu publicul a fost perfectă, ne-a captat atenţia în fiecare secundă a piesei, ne-a convins să cântăm, am râs, ne-am speriat… am făcut de toate. Este posibil ca ceva să fi mers rău, ca actorul să se fi încurcat, oricum toţi eram atât de fascinaţi, încât putea să ne înjure şi de mamă dacă avea chef. Alegerea noastră a fost, totuşi, bună pentru că domnu’ a mai luat şi Best One Man Show.

A patra zi a început cu Vişniec. Adică cu o piesă scrisă de el, anume Lumina întunericului, interpretată de Dan Mirea. Acest recital m-a învăţat un lucru: să nu mă mai aşez niciodată la margine când este o platformă pe culoarul din mijloc pentru că există riscul de-a mi-o lua în bot. Tipul a fost foarte simpatic, probabil graţie textului, însă au fost momente când am simţit dorinţa aprigă de a se termina totul cât mai repede.

Diana Graţiela Fufezan, Oscar şi buni roz. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să-mi ţin pleoapele deschise. Niciodată nu mi-a amorţit fundul atât de tare. Niciodată nu mi-am dorit să fug dintr-o încăpere. Şi niciodată nu mi-a mai trecut prin cap să pocnesc un actor în timp ce joacă. Textul este foarte fain. Şi e păcat că a trebuit să treacă prin aşa ceva. Tipa a făcut acelaşi lucru timp de o oră. Problema e că l-a făcut cu plăcere şi cu încredere. Nu, tanti! Înainte de toate, trebuie să reflectezi: deci intru, spun ceva, mă aşez acolo, mă ridic, spun ceva, mă aşez tot acolo, mă ridic, spun ceva, mă aşez tot acolo, mă ridic… şi tot aşa. Când ceva se repetă ostentativ, clar nu-i a bună.

Ultima zi a fost plină de surprize. Mai mult din cauza premierei dar şi din cauza… unor factori ce n-au ţinut de premiere. Prima care a jucat dintre ultimii, a fost Georgiana Elena Popan. Nebună după tine, cică. A fost… drăguţ. Tipa era foarte expresivă şi comică în felu’ ei da’ interpretarea m-a cam speriat. Mai ales finalul, când a început să alerge prin sală în punctul culminant al disperării. Personal, nu mi-a plăcut ce-a făcut ea acolo deşi ideea era bună… dacă nu exagera în halu’ ăla… Na, înţeleg că actorii sunt mai… deschişi. Totuşi, şi cei mai nebuni dintre nebuni sunt inhibaţi la un moment dat. Şi iar m-a enervat Mircea Diaconu. Actriţa trebuia să interacţioneze cu publicul. Şi-a găsit să interacţioneze cu ăsta. Marele Diaconu a rămas indiferent, nici măcar nu s-a bucurat de piesă… de fapt, nu cred că s-a bucurat de niciun recital. Dubios om. Tipa a luat Best One Woman Show. Ce-i drept, dintre o fanatică, o plictisitoare şi o disperată… pe care s-o alegi?

Apoi a fost Koi, care este un peşte. Yoshiyuki Shibata ne-a povestit cum un bătrân pescar s-a întâlnit cu un crap mare şi l-a transformat în ţelul existenţei sale. Nu eram foarte entuziasmată de acest recital. Am rămas cu sechelele de anul trecut, când a venit japoneza aia antipatică şi a început să urle la public. Nici măcar subtitrările nu mergeau. Însă domnul Shibata mi-a arătat că teatrul în Japonia nu este diferit, doar are câteva detalii specifice. Anul acesta subtitrările au funcţionat, jocul lui actoricesc a fost expresiv, iar intonaţia… foarte sănătoasă. Mă bucur foarte mult că a luat Best One Man Show.

Decernarea premiilor… Mi-a plăcut foarte mult. Buf şi Bebo ştiu de ce. A fost emoţionant şi jalnic în acelaşi timp. Partea mea preferată… nu. A doua mea parte preferată a fost când am urcat pe scenă cu cineva să dau premiul. Am zis şi câteva cuvinte. E fain să fii prezentator/membru de juriu/preşedinte de juriu. Zâmbeşti tâmp la toată lumea şi spui o grămadă de chestii cu care nu prea eşti de acord.

Spuneam ceva de un preţ… juriul tânăr de anul acesta m-a dezamăgit.

*Diana

Advertisements

2 thoughts on “Steguleţu’ alb

  1. Copac says:

    Nu prea a mai ieșit tămbălăul de anul trecut, cu divergențe subiective pe blog. Cred că la asta te refereai cu juriul care te-a dezamăgit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: