Ceva în plus

Ştiu, nu e corect din punct de vedere cronologic. Acum ar fi trebuit să citiţi ceva despre MagicFest. Eu vreau să scriu despre încă o ediţie Gala STAR. Suntem câţiva în juriu, oferim acelaşi premiu daaar… Avem sala noastră. Cu biscuiţi, covrigei şi apă. Poate că nu pare ceva extraordinar, însă anul trecut dezbaterea decurgea cam aşa: vreo 20 de oameni formau un cerc al cărui diametru era destul de mare în spatele teatrului. Acolo ne spuneam părerile, ne certam, râdeam, dădeam note, ridicam mâini şi toate cele. Totuşi, acest confort îşi are preţul – pe care-l veţi afla mai încolo.

Deschiderea n-a fost ca orice altă deschidere. Pe lângă discursurile de rigoare, prezentarea sponsorilor, a juriului ş.a.m.d. era şi un tip, violonist de profesie, care ne-a încântat cu câteva minute de Improvis (cred că aşa era numit momentul). Oricum tipul ăsta văd că însoţeşte fiecare introducere de recital deci a meritat să-l menţionez.

Primul recital a fost interpretat de Ştefan Marin Roman, un actor din Tg. Mureş. El şi-a ales nuvela Molloy de Beckett, o alegere puţin cam complicată. Personal, eu i-am apreciat opţiunea şi rezistenţa de a sta cu fundul în spate timp de 70 de minute. Mi-a plăcut şi efectul pe care l-a avut asupra publicului: de când a intrat în “scenă” (a jucat în Sala Studio) avea o privire posesivă, se uita la noi de parcă îi aparţineam. Fapt pe care nu mă obosesc să-l contest, fiind adevărat. Nu ştiu cât de mult şi-a studiat personajul dar i-a ieşit, mă! Au fost momente când se uita la mine şi eu mă uitam la el şi mă apuca un fel de senzaţie… Am aflat mai târziu că se numeşte “empatie”.

Al doilea recital a fost şi el şocant. Din cu totul alte perspective. Aaron Braxton a venit din L.A. ca să joace Did you do your homework?, o dramă tipic americană despre viaţa din ghetouri. Tipul e negru deci a reuşit să transmită ce avea de transmis. (sper că n-am avut conotaţii rasiste) De admirat la acest actor a fost flexibilitatea sa, forţa şi stăpânirea de sine. Omul ăsta a jucat mai bine de cinci personaje, a fost în stare să realizeze un dialog coerent de unul singur între două persoane complet diferite. Partea proastă e că la un moment dat, trebuia să-şi schimbe personajul destul de repede şi prin asta a cam pierdut din esenţă. Jocul actoricesc era acolo şi era bine dar lipsea ceva. Momentele muzicale au fost… amuzante. Habar n-am de ce. Cum se apuca de cântat, cum mă buşea râsul. Per ansamblu, recitalul a fost realizat bine pentru că a avut de toate. Sau poate că lipsa lipsurilor este dăunătoare pentru un spectacol. Aflăm la final.

De această dată nu veţi mai avea parte de recitaluri extraordinare pentru că sunt prea obosită ca să le asist. Închei aici.

*Diana

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: