‘Mundi Ludens prima verba’ sau ‘cum n-o să plecăm nicăieri’

Am ajuns acasă toţi sănătoşi, fără simptome clare şi tragice de Ebola, cu mai multă experienţă într-ale supravieţuirii şi rupţi de somn. Ne-am întors puternici şi uniţi, cu o droaie de poveşti haioase şi… la dracu’, hai că încep.

În primul rând, Turda e gratis. N-am dat bani pe cazare şi mâncare, am primit tricouri, iar magazinele se închid devreme deci n-ai pe ce cheltui bani. Oamenii sunt ospitalieri. Ba mai mult de atât. Sunt atât de politicoşi încât ţi-e scârbă să le ceri ceva. Umili servitori care se mişcau asemeni unor roboţei cu cheiţele întoarse bine şi îndeplinind orice (nu chiar orice, altfel i-aş fi lăudat, nu?). L-am revăzut şi pe Stelian Roşian, o veche cunoştinţă de la Magic Fest şi i-am furat “chop chop”-ul care va dăinui mult timp în trupă (asta ca să-i ştiţi provenienţa). Ne-am întâlnit cu The Knockers şi ai lor Vicepreşedinte şi Teach KP (inside jokes, voi doar râdeţi).

Spectacolele au fost diferite. Da’ foarte diferite. Chit că s-a jucat aceeaşi piesă… Oricum am aflat că suntem un caz curajos şi prosper pentru că n-avem regizori/actori/profesori care să ne sufle-n cur la fiecare interjecţie, că există ipocrizie şi în teatru (asta-i pentru Noe), că trebuie să joci cu şliţul desfăcut (încă una pentru Noe), că mereu acasă e mai bine şi că de la o vreme tot nimerim primii.

Juriul a fost alcătuit din trei oameni. Doi bărbaţi şi o femeie. Tipa e actriţă prin Cluj sau prin Turda (încă nu m-am lămurit), îndrăgostită de teatru şi de un tip… no, mi s-a părut prea sensibilă şi boemă. Preşedintele juriului cică e scriitor. De piese de teatru, adică. În rest, nu m-am prins cu ce se ocupă. Iar ultimul sfert al juriului a fost reprezentat de un ziarist. Mereu se uita prin colţuri şi pe lângă obiectele atenţiei lui (altfel nu cred că putea) şi era foarte tăcut, un adevărat timid. Într-adevăr, jurnaliştii sunt nişte inhibaţi.

Piesa noastră a descurs ok. La faţa locului am aflat că avem reflectoare, am improvizat două scene, ne-au căzut culisele, am făcut-o pe Bebo să plângă dar totul a decurs conform planului (care plan, habar n-am).

Şi acum mă întorc la cazare şi mâncare. Bună, dom’le! Mâncarea… Da, şi eu am fost nevoită să mânc din cauza unor circumstanţe personale şi greu de împărtăşit… N-a murit nimeni de foame, toată lumea a fost mulţumită din punctul de vedere al apetitului. Cazarea a fost… nocivă. Camere de spital, paturi care scârţâiau, dulapuri şi mese pline de praf, bude c***te, duşuri disfuncţionale şi acoperite de mucegai negru cu perişori, un adevărat rai ebolian.

Turda e mică. Serios, nu prea ai unde să te rătăceşti pe-acolo. Dar drumul dintre cămin şi fundaţie (locul unde mănânci şi joci) a fost de-a naibii cel mai lung din tot oraşul. Afară căldura îşi bătea joc de tine dar am suportat iar furtunelele din timpul nopţii ne-au mai ridicat moralul.

Nu ştiu în ce ordine am povestit sau ce am povestit. Voi încheia aici. Dacă mai e ceva de menţionat, voi primi un cot în gură şi voi reveni cu niscaiva completări.

‘Tu-ţi Odiseea mă-tii!

*Diana

Advertisements

3 thoughts on “‘Mundi Ludens prima verba’ sau ‘cum n-o să plecăm nicăieri’

  1. careva diabetic pe aci?!?

  2. Noe says:

    Uhmmmm … sugar …
    “Zaharul ?!? Da e aici …. luati cat vreti ! Nici o problema. …. pff Hehe!”

  3. Vic says:

    Vicepresedinte! Vicepresedinte!

    Zahar anyone ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: