Acomodarea cu ceilalţi membri adolescentini din juriu a.k.a. prima zi

Progrămelul nostru începe cu o deschidere nu prea grandioasă, cu momente comice şi un translator japonez.

Cel care a spart gheaţa se numeşte Damian Oancea şi este convins că A zărit lumina (da, ştiu; titlul e la persoana întâi singular… lăsaţi-mă să-mi fac numărul). Text scris de Marin Sorescu.

Am observat o oarecare dificultate de acomodare (cu textul, cu publicul, cu jucatul; nu pot spune sigur) ceea ce a dus la nişcaiva intonaţii sacadate şi un fel de panică a membrelor. Scuzoaiele mele dacă voi insista prea mult pe lipsa mişcării scenice. Însă cred că puteam număra (ceea ce înseamnă că n-am făcut-o) schimbările lui de poziţie în spaţiu. Mimica putea fi o idee mai dezvoltată, completată, bineînţeles, de o gestică mai largă (nu daţi în exagerări).

Recuzita folosită a fost puţină. Deh, bravo! Numai că tot n-am priceput semnificaţia copacului din spate. Trebuia să fie în contrast cu lumina aia turcoaz care la un moment dat a început să pulseze disperată (gen: I’m here! I’m here!)? Publicul a fost cam nestatornic. Ori era plictisit, ori n-a priceput mesajul, ori se dădeau boemi.

Trecem uşor, uşor peste impresiile negative de la început şi ajungem la naturaleţea pe care o capătă actorul. Ceea ce e bine. Nu foarte bine deoarece trecerea de la un personaj la altul (da, întrunea şi poziţia de povestitor, şi cea de personaje; One-Man-Show, d’oh!) nu prea a fost clară. Această ambiguitate ne este brusc întreruptă de panica aia de care vă vorbeam eu mai înainte. Mâna în dreptul şoldului de prea multe ori, în nişte contexte… hai să nu zic nepotrivite, da’ nici nu s-au omogenizat bine.

Au fost unele momente când a stat jos. Poziţia era foarte comodă, numai că mi s-a părut cam închisă, de parcă n-avea chef.

(Aoleu, m-am întins… scuze, Copăcelule.)

Ideea e că a terminat recitalul bine, cu o prezenţă de spirit bună şi dacă ar fi putut să înceapă cum a terminat… poate că nu mai scriam atât de multe.

Şi acum, rog ateii să se adune (au de ce) pentru:
Manuela Golescu – Luminile iubirii

Aici e invers. Trebuie să recunosc că am fost impresionată de început. Avea mimică, avea graţie, avea prezenţă de spirit… de toate. Oare ar fi trebuit să menţionez faptul că monologul a fost cu un puternic substrat religios şi că a fost scris de Maica Teodosia Zorica Latcu? Na, că am zis.

Revenind, actriţa începe cu o stare plină de extaz şi emoţie. Nimic neobişnuit până aici. Numai că această stare euforico-lascivă durează… mereu! Trebuie admirată: eu n-aş fi reuşit ca în 40 de minute să fac exact acelaşi lucru.

Lumina a fost colorată. Mai exact, roşu şi verde. Mi s-a părut relativ kitschos (sau poate că sunt eu prea delicată). Recitalul a inclus şi un chitarist care cred că a dus tot monologul în spinare. Numai acolo se observau schimbări, furtuni psihologice şi suferinţe. Ca o mică paranteză inutilă: era mai bine dacă juca desculţă.

De asemeni, a jucat cu textul în faţă. Cel puţin, mie mi-a dat impresia asta. Şi nu numai odată, ceea ce înseamnă că n-a fost doar o impresie. Juriul calificat şi publicul s-au plictisit alături de noi, aşa că n-am amorţit singuri.

Gata, am terminat.

*Diana

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: